A inceput razboiul nevazut

A inceput razboiul nevazut

Ma uit neputincios la ce se intampla sarmanei noastre tari. Privesc zguduit cum tradatorii de neam si tara ne vand, sub acoperire legala, determinand destine de sclavi pentru urmasii urmasilor nostri. Totul sub masca dorintei de a scoate tara din criza. Parafrazand o lozinca nu foarte veche, “Totul pentru front, totul pentru victorie”, cozile de topor ale romanilor reteaza nu doar trunchiurile vechi ale stejarilor, ci smulg din pamant orice noua mladita care a avut curajul sa creasca, sa incerce sa-si faca drum catre lumina soarelui. Ne intorc unii impotriva celorlalti. Ne spun ca pensionarii sunt niste cancere care mananca banii celor activi. Dar unde sunt banii acelor pensionari? 30 de ani de cotizatii, cu dobanda minima de rigoare, i-ar asigura pe toti pentru cati ani le mai raman de trait. Si vin profesionistii in manipulare spunand ca pensionarii sunt tinuti de cei activi? Dar banii lor, ai pensionarilor, unde au ajuns? Cine le-a furat acele cotizatii de – au ajuns la “mila” salariatilor activi? Nu mai vorbesc ca unii pensionari mor dupa cativa ani, fara sa se bucure ca au cotizat 30 sau chiar 40 de ani. Diferenta de bani, unde se duce? In buzunarul cui intra? Calculati si voi 30% dintr-un salariu brut. Atat cotizeaza un salariat pentru pensie, in fiecare luna. Inmultiti cu 12 luni si cu 30-40 de ani. Calculati dobanda minima anuala la aceste sume de bani si veti vedea cat a cotizat un pensionar pe care unii acum spun ca traieste din mila salariatilor si in detrimentul lor. Unde sunt acei bani? Cine i-a furat si incearca sa acopere furtul banilor?!

Ne mai intorc si “privati” contra “bugetari”. Nu taie din fondurile lor secrete ci din salariile amaratului de bugetar. Dau la unii, taie la altii, in asa fel incat sa starneasca invidia intre noi si sa sarim unul la gatul altuia, in timp ce ei se imbuiba cu banii nostri. Unde sunt banii nostri?!

Imi venea sa vomit cand am auzit ca “Guvernul isi asuma raspunderea pentru…”… Cum isi asuma Guvernul raspunderea? Ce se intampla daca in urma actiunilor lor ne ducem si mai jos? Se confisca averea fiecarui membru al Guvernului ca sa se acopere cu ea pierderile rezultate? Sunt exilati pentru 20 de ani cu drepturi cetatenesti pierdute cei care au luat decizii poraste? De ce nu li se iau lor si urmasilor lor dreptul de a mai detine vreo functie atata vreme cat mint, escroceaza, falimenteaza o tara intreaga?! A fost unul ministru al sanatatii intr-o guvernare si s-a ales praful de sanatate? Pai nici el, nici urmasii pana la a 3-a sau chiar a 4-a generatie sa nu mai aibe dreptul de a conduce ceva in tara respectiva. Sa nu mai aibe dreptul de a fi alesi si nici macar de a alege timp de 3 sau 4 generatii. Abia atunci nimeni nu si-ar mai bate joc de tara asta, pentru ca ar face-o in detrimentul propriei familii si ar periclita viitorul propriei familii. Acelasi lucru cu oricare alt ministru. Cu ce ma incalzeste pe mine ca e destituit si inlocuit cu altul? Raul facut, cine il repara? Noi, poporul, prostii care platim taxe si impozite. A mintit vreunul in declaratia de avere? Pai sa nu mai aibe nici asta dreptul de a semna vreun document oficial timp de 10 ani sau chiar mai mult, in functie de gravitate. Daca el minte in propria lui declaratie de avere, inseamna ca pentru noi se alege praful. Si sa ma scuteasca cei care spun ca “a omis”, a “gresit”. Sa plateasca pentru asta, ca a fost ales nu sa omita sau sa greseasca, ci sa indrume o natiune. Sa plateasca toti pretul minciunii si a incompetentei fiecaruia. Care este acea RASPUNDERE pe care Guvernul si-o asuma? Fireste, aceea de a fi scosi din functia publica si mutati “disciplinar” intr-un post de ambasador sau diplomat, pana se mai stinge scandalul – ca doar de aia Romania are o gramada de ambasade, consulate si misiuni de toate felurile in tot felul de tari.

Si totul facut sub sintagma “Divide et impera” (dezbina si cucereste, n. a.). Pentru ca atat au reusit ei sa invete la scolile pe care le-au facut, multe sau putine.

Poate ca in mintile unora dintre cei care citesc aceste randuri cetatenii Romei vor fi fiind stramosii nostri alaturi de daci. Pentru mine nu au fost decat scursurile unui imperiu ajuns in prag de colaps care au venit peste pamantul sfant al stramosilor nostri daci. Si care nu au reusit sa cucereasca nici macar 20% din Dacia dar au reusit sa impuna, prin minciuna si tradare, o noua istorie a cuceririi lor. Eu nu sunt urmasul Romei, ci al dacilor, cei care isi radeau sfidator de moarte pentru ca intelegeau superioritatea spiritului asupra trupului. Oare cei care incearca subjugarea poporului nostru nu-si dau seama ce mare greseala fac? Oare paranormalii din preajma politicienilor, gen Aliodor Manolea sau care mai sunt, nu reusesc sa le explice acestora, ca atunci cand romanul nu-si va mai putea stapani trupul, spiritul sau va porni la lupta? Nu ma refer la lupta cu pietre sau gloante sau cine stie ce alte arme. Ma refer la lupta nevazuta, la cea dintre Trecut si Viitor, dintre Bine si Rau. Oare paranormalii lor sa nu stie ca vor trezi la viata forte pe care nu-si doresc sa le trezeasca?! Mizeria morala in care este tarat poporul roman a inceput sa trezeasca luptatorii Trigonici. Ei, cei care lupta cu Puterea Cuvantului, a Cuvantului dintru Inceput, incep sa se trezeasca din somnul milenar. Ei, pacificatorii atator universuri, trimisi sa asigure linistea Pamantului, au fost treziti de loviturile marsave pe care dusmani nevazuti le dau acestui popor greu incercat. Dumnezeu parca le-a luat mintile asupritorilor. Nu-si dau seama, ca ceea ce fac ei unui intreg popor, nu este altceva decat reeditarea Golgotei la nivelul unei intregi natiuni? Romanii au inceput sa urce Dealul Golgotei, catre locul unde vor fi crucificati. Si nimeni si nimic nu-i mai poate opri. Unii vor rade citind aceste cuvinte si vor rosti sarcastic: “Pai daca ajung pe cruce, se cheama ca au murit”. Dar aceia sunt niste neaveniti, niste persoane neinstruite care nu au habar ce s-a intamplat in realitate in momentul Crucificarii. Iadul insusi a fost invins prin acea crucificare si din acel moment, puterea Raului pe Pamant a inceput sa scada. Forta trecutului a inceput sa se piarda si Viitorul sa se intinda tot mai mult in Timp. Ceea ce se intampla in ultimele decenii sunt zbateri disperate ale unei Puteri ce-si simte aproape sfarsitul. Yinul si Yang-ul au descris cel mai bine acest lucru: cand Puterea ajunge la apogeu, ea dispare… Cand Totul ajunge la apogeu, se transforma in Nimic, iar cand Intunericul a cuprins totul, se transforma in Lumina. E mersul lucrurilor, e viata permanenta a Universului, e datul ce ne-a fost dat de dinainte de inceputuri. Lumea nevazuta a inceput sa se zbata. O simt si eu, o simt si altii ca mine si probabil o simt si paranormalii lor. Si paradoxal, desi acum ar vrea sa se opreasca, nici macar asta nu o mai pot face: sunt condamnati sa mearga inainte si sa retraiasca Trecutul, clipa in care a inceput caderea lor spirituala…

Laur

Atunci noi vom reveni

Atunci noi vom reveni

In 1992 am fost in Bucegi si am stat 43 de zile impreuna cu alti 6 prieteni. Am tinut post si am incercat pe cat posibil sa ne purificam trupurile si spiritele in preajma grotei lui Zamolxis si a pesterii Ialomitei. Zile intregi beam doar apa care curgea intr-un mic izvor aflat in grota marelui Zamolxis. Chiar si parintele Teofil, Dumnezeu sa-l odihneasca, spunea ca apa de acolo este sfintita si ca are proprietatile aghiasmei. Ceea ce va voi spune acum s-a intamplat dar altfel decat voi relata eu. Am preferat, pentru a fi inteles mai bine, sa pun totul intr-o forma literala.

In vara lui `92 ma gaseam, de aproape o luna de zile, pe munte, cu fratele meu mai mare si un grup de geodezi si speologi, colegi de-ai lui. La vremea respectiva nu prea ma interesa nimic. Aveam 20 de ani si o mare lipsa de interes pentru ce se petrecea in jurul meu. Voiam doar sa ma distrez. Asta urmaream si atunci. Nu ma interesa ce cauta acel grup pe munte si nici ce discutau ore in sir, de dimineata pana seara. Nu ma interesau nici manuscrisele lor, cautate si descoperite de-a lungul mai multor generatii. Nu ma interesa nici de ce grupul din care facea parte fratele meu se numea Aras si nici nu credeam povestile cum ca ar fi fost intemeiat inca de pe vremea dacilor cu un anumit scop. Nici acum nu pot sa imi explic ce s-a intamplat in noaptea aceea cu mine...
Era la jumatatea lunii august. Fusese o zi plictisitoare, dupa mine, dar ei erau fericiti. Reusisera sa descifreze un text vechi si sa traseze un drum prin una din pesterile Carpatilor. Un traseu care nu poate fi descoperit de cei care vin doar ca sa viziteze pestera respectiva. Urmau ca, a doua zi, bine echipati, sa mearga sa vada legenda la fata locului.
Cand toti pregateau masa, m-am strecurat intr-unul din corturi si am luat harta. Faceau totul aproape fara sa ma gandesc. O vointa mai puternica decat a mea imi coordona miscarile. Am luat un tarnacop, o lanterna si o franghie si am plecat, prin intuneric, pe drumul care ducea la pestera.
Ajuns aici, am urmat traseul marcat pe harta din mana mea. Am trecut de zona turistica si am ajuns la zona lacurilor, cum era denumita. Fara sa ma pot opri, am intrat in apa. Apa era destul de rece si-mi ajungea pana la mijlocul coapselor. Pe masura ce inaintam apa devenea mai adanca dar si mai calda. Imi ajunsese pana la gat. Voiam sa ma opresc, dar glasul din mine imi poruncea sa merg mai departe. Am mers cateva zeci de metri, dupa care apa a inceput sa scada. Cand m-am oprit la punctul marcat pe harta eram intr-o apa inchisa la culoare, aproape neagra. Ma uitam la harta si am inceput sa tremur. Urmatorii 5 metri erau marcati sub apa. Am crezut ca totul este o prostie. Ca ma voi ineca acolo, pentru ca de oprit nu puteam sa ma opresc. Atunci am simtit o caldura puternica in mine si glasul mi-a soptit ca totul o sa fie bine. Am legat tarnacopul de franghie si am strecurat harta intr-un buzunar impermeabil al combinezonului meu. Am tras aer in piept si m-am lasat in jos pana acolo unde am simtit ca teritoriul se largeste. Lanterna nu ma ajuta cu nimic in intunericul acela de smoala. Ma impingeam in perete catre inainte pana cand, nemaiputand rezista fara aer, am mai zvacnit o data inainte de a ma ridica brusc pe verticala. Si ciudat lucru, acolo unde ma asteptam sa ma lovesc de perete, am simtit gol. M-am ridicat in picioare si am incercat sa privesc in jur. Eram aproape de marginea unui lac subteran. Mai ciudat era faptul ca intunericul nu mai era asa de intens. Am scos harta si am pornit mai departe. Cred ca am mers mai bine de 600 de metri pana la urmatorul punc marcat. De data asta era mai dificil Intrandul parea sa se afle undeva la circa 3,5 - 4 metri inaltime. Am urcat si, intr-o pozitie aproape icomoda, am inceput sa lovesc peretele cu tarnacopul. In momentul in care am dat prima lovitura, un strigat infiorator a cutremurat peretii pesterii. De frica am transpirat instantaneu. Cu toate acestea, glasul imi poruncea sa sap fara teama... Nu stiu daca a durat doua sau trei ore pana cand am reusit sa indepartez un strat de aproape 50 de centimetri de depuneri calcaroase. Eram frant de oboseala, de-abia ma mai miscam cand tarnacopul a lovit in gol. Am marit deschizatura pana m-am putut strecura, aproape culcat, intr-un fel de coridor ingust. Ma asteptam sa merg mult in pozitia asta dar dupa cativa metri culoarul a inceput sa se mareasca. Acum mergeam in picioare si priveam uimit in lungul unui tunel care avea o forma perfect dreptunghiulara. La capatul tunelului se vedea un fel de lumina verde.
Am inaintat si, in momentul in care am pasit in noul intrand am auzit, de data asta foarte aproape de mine, acelasi strigat fioros, venit parca de dincolo de timp. Am ramas fascinat de ce era in jurul meu. Ma aflam intr-o sala aproape sferica, unde peretii reflectau acea lumina verde pe care o vazusem initial. Sala avea un diametru de circa 30 de metri iar in mijloc era un fel de altar de unde, un chip cioplit dintr-un fel de cristal verde, ma privea de sub caciula de lana pe care mesterul creator i-o pusese sa-l fereasca, probabil, de frigul din pestera. M-am apropiat de altar si am pus mana pe fruntea acelui chip. Am simtit o strafulgerare in palma si, prin fata ochilor au inceput sa mi se perande imagini pe care nu le vazusem niciodata. Retraiam lupte. Eram participant pasiv la un razboi galactic, puteam vedea cum rebelii fusesera infranti si urmariti prin Univers. Apoi, dintr-o data, vedeam o planeta mica, plina de verdeata, aproape nelocuita. O planeta albastra unde ultimii supravietuitori isi gasisera scaparea. Vedeam cum, rand pe rand, acestia parasisera viata, apoi, parasisera chiar planeta si-si reocupara locul lor in Univers. Lacrimi imi curgeau fara voia mea pe obraz. Ma simteam pustiit, ca un copil ramas orfan. In momentul aceea, deasupra altarului a aparut imaginea unui barbat, a unui luptator. Privirea lui senina s-a oprit asupra mea si glasul lui a rostit cuvinte dintr-o limba pe care nu o stiam. O limba ciudata. Dar si mai ciudat era faptul ca intelegeam ceea ce imi spunea. Mie si celui a carui vointa ma purtase pana acolo. Imi spunea sa stau linistit ca nu am fost parasiti, ca ei vegheaza asupra noastra si ca ne vor lua la timpul potrivit. Nu intelegeam nimic. Nu stiam nici de ce vreau sa plec cu ei, nu stiam nici macar cine erau ei si nici cine eram eu. “ Voi sunteti copiii nostri. Ati ramas aici ca sa invatati Legea Universului. Cand veti sti sa infruntati moartea la granita ei cu viata, cand veti invata sa iubiti cu adevarat, atunci noi va vom lua acolo unde este locul vostru. Atunci noi vom reveni. Acum du-te copile si urmeaza-ti destinul. Si nu uita, noi suntem langa tine “.
Atat imi mai aduc aminte, pentru ca in secunda urmatoare am cazut la pamant. Nu stiu cat am zacut acolo. M-au trezit niste zgomote. Era fratele meu si prietenii lui care ma cautau. Cand au ajuns la mine eram plin de zgarieturi si de rani deschise pe tot corpul. Cu toate astea nu ma durea nimic. Au inceput sa tipe la mine si sa ma zguduie, sa-mi spuna ca sunt un rasfatat si un inconstient. Le-am spus doar “ Am fost acolo. Nu-i mai cautati. Cand va veni vremea, atunci ei vor reveni. “ S-a lasat o liniste mormantala. Nimeni nu a mai intrebat nimic. Nici macar unde disparuse harta cu care plecasem... Nici acum, dupa 10 ani, nu sunt convins ca ceea ce am trait s-a intamplat in realitate si nu a fost doar efectul gandurilor unui tanar de 20 de ani.

Vizitator in propriul meu trup

Vizitator in propriul meu trup

Mult timp m-am intrebat ce se intampla cu mine. Pentru ca niciodata nu m-am simtit ca fiind propriul meu stapan. Este adevarat, de multe ori ma autostapaneam extraordinar de bine. Dar tot nu ma simteam eu. Intotdeauna m-am simtit strain de mine insumi. Miscarile imi erau mai greoaie decat trebuiau sa fie.

Pana cand ajungea comanda de la creier la receptor si pana cand receptorul - fie ca era mana, picior sau oricare alta parte a organismului - devenea activ, alcatuind miscarea pentru care fusese comanda dura atat de mult, incat aveam impresia ca ma misc in reluare, cu incetinitorul. Ca sa se inteleaga mai bine, spun ca in timpul unei miscari, deveneam constient de incetineala miscarii inainte chiar de a incepe miscarea propriu-zisa. Este cumplit sa simti ca esti invitat la tine acasa. Treptat am inceput sa constientizez faptul ca eram undeva in apropierea propriului meu corp fizic, fara sa ma suprapun perfect cu acesta. Am stat mult timp si m-am intrebat de ce? Oare din cauza numeroaselor boli cronice, pe care nu le tratam? Pierdeam oare din cauza asta energie si, odata cu energia, pierdeam controlul asupra propriului meu corp?

Asta am crezut o perioada. Pana cand, Eliszar m-a ajutat sa gasesc raspunsul. Eram la tara. Ma gandeam la un amanunt care nu-mi dadea pace: de ce, din toate amintirile mele de copil prescolar, pana la varsta de 5 ani nu-mi aminteam nimic?! Nimic afara de moartea strabunicului meu. Si acum il vad intins pe masa, fara sa-i vad fata, in timp ce eu alergam prin casa si cei mari imi atrageau atentia sa fiu cuminte. Aveam in jur de 2 ani. De ce nu mai imi amintesc nimic altceva? Toate intamplarile pe care mi le povesteau mai tarziu bunicii mei ca fiind facute de mine insumi. Nimic. Absolut nimic in afara secventei din fata mortii. Ce m-a impresionat oare atat de mult incat sa fie singura amintire din primii 5 ani de viata? Privind retrospectiv, acum imi dau seama de legatura puternica dintre Viata si Moarte. Poate era vorba de un fel de ritual de initiere. La varsta aia. Poate era nevoie sa stabilesc anumite legaturi inconstiente care apareau la granita dintre Viata si Moarte...

In ceea ce priveste faptul ca nu-mi amintesc nici o secventa de pana la 5 ani, am reusit sa gasesc raspunsul. Raspuns care se leaga de faptul ca niciodata nu am simtit acest corp ca fiind al meu. De regula un raspuns contine si solutia unei probleme. Eu inca mai caut. Eliszar mi-a adus aminte ca la 4 ani si 1/2 am avut meningita. Mama mea imi povestise ca, pe durata bolii venea sa ma viziteze la spital dar nu recunosteam pe nimeni. Ma aducea un doctor de mana, in timp ce eu priveam in toate partile, curios. Atunci, in timpul acelei boli am venit eu, cel ce sunt, in lumea asta. Atunci am preluat acest corp, fara a reusi sa devin una cu el. Era normal, dealtfel, nu fusese proiectat pentru mine. Eram aproape perfect compatibil, dar nu intrutotul. Puteam sa-l stapanesc, dar nu la fel ca si cum ar fi fost propriul meu corp. De atuci incerc sa-l stapanesc tot mai bine.

Si stau sa ma intreb, de ce nu am venit in propriul meu corp? De ce a trebuit sa iau un corp de imprumut? De altfel Eliszar imi spune, in clipele in care scriu aceste cuvinte, ca eu sunt al corpului. Cel de dinaintea mea a fost o entitate introdusa tocmai pentru a nu trezi suspiciunile vrajmasilor. Daca as fi venit eu, direct, acestia ar fi avut timp sa aduca unele modificari organismului meu. Asa, venind altcineva - a carui misiune a fost sa-i faca pe adversari sa nu bage prea mult in seama corpul in cauza, din cauza entitatii care-l stapanea - Ei mi-au putut pregati venirea la o varsta la care nu mai erau posibile modificari de structura fizica si energetica - altele decat cele facute de Ei - care sa puna in pericol misiunea mea. Dar aceasta acoperire de atunci ma impiedica, deocamdata, sa redevin eu insumi. Acum imi amintesc si cuvintele pe care Eliszar i le-a adresat lui Master, in clipa in care s-a reintors in corpul meu.

“Este haos aici. Sunt o gramada de coordonate anapoda. Lipsesc unele canale. Multe sunt vitale...”

Astea au fost vorbele lui si el era necajit din cauza acestei situatii generale a organismului meu. Poate ca, va veni vremea cand voi redeveni propriul meu stapan. Sau poate vremea aia nu va veni niciodata si va veni ceva care sa inlocuiasca lipsa controlului extrasenzorial total. De ce spun asta? Pentru ca, de catava vreme, mi se cere sa-mi umplu corpul cu energie de tip Forta Master.

Energia asta trebuie sa porneasca din zona punctului de control extrasenzorial superior si sa se infiltreze in jos si sa ajunga in toate extremitatile organismului. Este un proces dificil pentru care cele doua tabere au inceput deja sa se lupte. Ceilalti fac tot posibilul sa nu continui experienta, dar trebuie sa fie constienti ca acolo unde intervin Ei luptatorii Fortei Negative vor fi infranti.

Bonz