A inceput razboiul nevazut

A inceput razboiul nevazut

Ma uit neputincios la ce se intampla sarmanei noastre tari. Privesc zguduit cum tradatorii de neam si tara ne vand, sub acoperire legala, determinand destine de sclavi pentru urmasii urmasilor nostri. Totul sub masca dorintei de a scoate tara din criza. Parafrazand o lozinca nu foarte veche, “Totul pentru front, totul pentru victorie”, cozile de topor ale romanilor reteaza nu doar trunchiurile vechi ale stejarilor, ci smulg din pamant orice noua mladita care a avut curajul sa creasca, sa incerce sa-si faca drum catre lumina soarelui. Ne intorc unii impotriva celorlalti. Ne spun ca pensionarii sunt niste cancere care mananca banii celor activi. Dar unde sunt banii acelor pensionari? 30 de ani de cotizatii, cu dobanda minima de rigoare, i-ar asigura pe toti pentru cati ani le mai raman de trait. Si vin profesionistii in manipulare spunand ca pensionarii sunt tinuti de cei activi? Dar banii lor, ai pensionarilor, unde au ajuns? Cine le-a furat acele cotizatii de – au ajuns la “mila” salariatilor activi? Nu mai vorbesc ca unii pensionari mor dupa cativa ani, fara sa se bucure ca au cotizat 30 sau chiar 40 de ani. Diferenta de bani, unde se duce? In buzunarul cui intra? Calculati si voi 30% dintr-un salariu brut. Atat cotizeaza un salariat pentru pensie, in fiecare luna. Inmultiti cu 12 luni si cu 30-40 de ani. Calculati dobanda minima anuala la aceste sume de bani si veti vedea cat a cotizat un pensionar pe care unii acum spun ca traieste din mila salariatilor si in detrimentul lor. Unde sunt acei bani? Cine i-a furat si incearca sa acopere furtul banilor?!

Ne mai intorc si “privati” contra “bugetari”. Nu taie din fondurile lor secrete ci din salariile amaratului de bugetar. Dau la unii, taie la altii, in asa fel incat sa starneasca invidia intre noi si sa sarim unul la gatul altuia, in timp ce ei se imbuiba cu banii nostri. Unde sunt banii nostri?!

Imi venea sa vomit cand am auzit ca “Guvernul isi asuma raspunderea pentru…”… Cum isi asuma Guvernul raspunderea? Ce se intampla daca in urma actiunilor lor ne ducem si mai jos? Se confisca averea fiecarui membru al Guvernului ca sa se acopere cu ea pierderile rezultate? Sunt exilati pentru 20 de ani cu drepturi cetatenesti pierdute cei care au luat decizii poraste? De ce nu li se iau lor si urmasilor lor dreptul de a mai detine vreo functie atata vreme cat mint, escroceaza, falimenteaza o tara intreaga?! A fost unul ministru al sanatatii intr-o guvernare si s-a ales praful de sanatate? Pai nici el, nici urmasii pana la a 3-a sau chiar a 4-a generatie sa nu mai aibe dreptul de a conduce ceva in tara respectiva. Sa nu mai aibe dreptul de a fi alesi si nici macar de a alege timp de 3 sau 4 generatii. Abia atunci nimeni nu si-ar mai bate joc de tara asta, pentru ca ar face-o in detrimentul propriei familii si ar periclita viitorul propriei familii. Acelasi lucru cu oricare alt ministru. Cu ce ma incalzeste pe mine ca e destituit si inlocuit cu altul? Raul facut, cine il repara? Noi, poporul, prostii care platim taxe si impozite. A mintit vreunul in declaratia de avere? Pai sa nu mai aibe nici asta dreptul de a semna vreun document oficial timp de 10 ani sau chiar mai mult, in functie de gravitate. Daca el minte in propria lui declaratie de avere, inseamna ca pentru noi se alege praful. Si sa ma scuteasca cei care spun ca “a omis”, a “gresit”. Sa plateasca pentru asta, ca a fost ales nu sa omita sau sa greseasca, ci sa indrume o natiune. Sa plateasca toti pretul minciunii si a incompetentei fiecaruia. Care este acea RASPUNDERE pe care Guvernul si-o asuma? Fireste, aceea de a fi scosi din functia publica si mutati “disciplinar” intr-un post de ambasador sau diplomat, pana se mai stinge scandalul – ca doar de aia Romania are o gramada de ambasade, consulate si misiuni de toate felurile in tot felul de tari.

Si totul facut sub sintagma “Divide et impera” (dezbina si cucereste, n. a.). Pentru ca atat au reusit ei sa invete la scolile pe care le-au facut, multe sau putine.

Poate ca in mintile unora dintre cei care citesc aceste randuri cetatenii Romei vor fi fiind stramosii nostri alaturi de daci. Pentru mine nu au fost decat scursurile unui imperiu ajuns in prag de colaps care au venit peste pamantul sfant al stramosilor nostri daci. Si care nu au reusit sa cucereasca nici macar 20% din Dacia dar au reusit sa impuna, prin minciuna si tradare, o noua istorie a cuceririi lor. Eu nu sunt urmasul Romei, ci al dacilor, cei care isi radeau sfidator de moarte pentru ca intelegeau superioritatea spiritului asupra trupului. Oare cei care incearca subjugarea poporului nostru nu-si dau seama ce mare greseala fac? Oare paranormalii din preajma politicienilor, gen Aliodor Manolea sau care mai sunt, nu reusesc sa le explice acestora, ca atunci cand romanul nu-si va mai putea stapani trupul, spiritul sau va porni la lupta? Nu ma refer la lupta cu pietre sau gloante sau cine stie ce alte arme. Ma refer la lupta nevazuta, la cea dintre Trecut si Viitor, dintre Bine si Rau. Oare paranormalii lor sa nu stie ca vor trezi la viata forte pe care nu-si doresc sa le trezeasca?! Mizeria morala in care este tarat poporul roman a inceput sa trezeasca luptatorii Trigonici. Ei, cei care lupta cu Puterea Cuvantului, a Cuvantului dintru Inceput, incep sa se trezeasca din somnul milenar. Ei, pacificatorii atator universuri, trimisi sa asigure linistea Pamantului, au fost treziti de loviturile marsave pe care dusmani nevazuti le dau acestui popor greu incercat. Dumnezeu parca le-a luat mintile asupritorilor. Nu-si dau seama, ca ceea ce fac ei unui intreg popor, nu este altceva decat reeditarea Golgotei la nivelul unei intregi natiuni? Romanii au inceput sa urce Dealul Golgotei, catre locul unde vor fi crucificati. Si nimeni si nimic nu-i mai poate opri. Unii vor rade citind aceste cuvinte si vor rosti sarcastic: “Pai daca ajung pe cruce, se cheama ca au murit”. Dar aceia sunt niste neaveniti, niste persoane neinstruite care nu au habar ce s-a intamplat in realitate in momentul Crucificarii. Iadul insusi a fost invins prin acea crucificare si din acel moment, puterea Raului pe Pamant a inceput sa scada. Forta trecutului a inceput sa se piarda si Viitorul sa se intinda tot mai mult in Timp. Ceea ce se intampla in ultimele decenii sunt zbateri disperate ale unei Puteri ce-si simte aproape sfarsitul. Yinul si Yang-ul au descris cel mai bine acest lucru: cand Puterea ajunge la apogeu, ea dispare… Cand Totul ajunge la apogeu, se transforma in Nimic, iar cand Intunericul a cuprins totul, se transforma in Lumina. E mersul lucrurilor, e viata permanenta a Universului, e datul ce ne-a fost dat de dinainte de inceputuri. Lumea nevazuta a inceput sa se zbata. O simt si eu, o simt si altii ca mine si probabil o simt si paranormalii lor. Si paradoxal, desi acum ar vrea sa se opreasca, nici macar asta nu o mai pot face: sunt condamnati sa mearga inainte si sa retraiasca Trecutul, clipa in care a inceput caderea lor spirituala…

Laur

Atunci noi vom reveni

Atunci noi vom reveni

In 1992 am fost in Bucegi si am stat 43 de zile impreuna cu alti 6 prieteni. Am tinut post si am incercat pe cat posibil sa ne purificam trupurile si spiritele in preajma grotei lui Zamolxis si a pesterii Ialomitei. Zile intregi beam doar apa care curgea intr-un mic izvor aflat in grota marelui Zamolxis. Chiar si parintele Teofil, Dumnezeu sa-l odihneasca, spunea ca apa de acolo este sfintita si ca are proprietatile aghiasmei. Ceea ce va voi spune acum s-a intamplat dar altfel decat voi relata eu. Am preferat, pentru a fi inteles mai bine, sa pun totul intr-o forma literala.

In vara lui `92 ma gaseam, de aproape o luna de zile, pe munte, cu fratele meu mai mare si un grup de geodezi si speologi, colegi de-ai lui. La vremea respectiva nu prea ma interesa nimic. Aveam 20 de ani si o mare lipsa de interes pentru ce se petrecea in jurul meu. Voiam doar sa ma distrez. Asta urmaream si atunci. Nu ma interesa ce cauta acel grup pe munte si nici ce discutau ore in sir, de dimineata pana seara. Nu ma interesau nici manuscrisele lor, cautate si descoperite de-a lungul mai multor generatii. Nu ma interesa nici de ce grupul din care facea parte fratele meu se numea Aras si nici nu credeam povestile cum ca ar fi fost intemeiat inca de pe vremea dacilor cu un anumit scop. Nici acum nu pot sa imi explic ce s-a intamplat in noaptea aceea cu mine...
Era la jumatatea lunii august. Fusese o zi plictisitoare, dupa mine, dar ei erau fericiti. Reusisera sa descifreze un text vechi si sa traseze un drum prin una din pesterile Carpatilor. Un traseu care nu poate fi descoperit de cei care vin doar ca sa viziteze pestera respectiva. Urmau ca, a doua zi, bine echipati, sa mearga sa vada legenda la fata locului.
Cand toti pregateau masa, m-am strecurat intr-unul din corturi si am luat harta. Faceau totul aproape fara sa ma gandesc. O vointa mai puternica decat a mea imi coordona miscarile. Am luat un tarnacop, o lanterna si o franghie si am plecat, prin intuneric, pe drumul care ducea la pestera.
Ajuns aici, am urmat traseul marcat pe harta din mana mea. Am trecut de zona turistica si am ajuns la zona lacurilor, cum era denumita. Fara sa ma pot opri, am intrat in apa. Apa era destul de rece si-mi ajungea pana la mijlocul coapselor. Pe masura ce inaintam apa devenea mai adanca dar si mai calda. Imi ajunsese pana la gat. Voiam sa ma opresc, dar glasul din mine imi poruncea sa merg mai departe. Am mers cateva zeci de metri, dupa care apa a inceput sa scada. Cand m-am oprit la punctul marcat pe harta eram intr-o apa inchisa la culoare, aproape neagra. Ma uitam la harta si am inceput sa tremur. Urmatorii 5 metri erau marcati sub apa. Am crezut ca totul este o prostie. Ca ma voi ineca acolo, pentru ca de oprit nu puteam sa ma opresc. Atunci am simtit o caldura puternica in mine si glasul mi-a soptit ca totul o sa fie bine. Am legat tarnacopul de franghie si am strecurat harta intr-un buzunar impermeabil al combinezonului meu. Am tras aer in piept si m-am lasat in jos pana acolo unde am simtit ca teritoriul se largeste. Lanterna nu ma ajuta cu nimic in intunericul acela de smoala. Ma impingeam in perete catre inainte pana cand, nemaiputand rezista fara aer, am mai zvacnit o data inainte de a ma ridica brusc pe verticala. Si ciudat lucru, acolo unde ma asteptam sa ma lovesc de perete, am simtit gol. M-am ridicat in picioare si am incercat sa privesc in jur. Eram aproape de marginea unui lac subteran. Mai ciudat era faptul ca intunericul nu mai era asa de intens. Am scos harta si am pornit mai departe. Cred ca am mers mai bine de 600 de metri pana la urmatorul punc marcat. De data asta era mai dificil Intrandul parea sa se afle undeva la circa 3,5 - 4 metri inaltime. Am urcat si, intr-o pozitie aproape icomoda, am inceput sa lovesc peretele cu tarnacopul. In momentul in care am dat prima lovitura, un strigat infiorator a cutremurat peretii pesterii. De frica am transpirat instantaneu. Cu toate acestea, glasul imi poruncea sa sap fara teama... Nu stiu daca a durat doua sau trei ore pana cand am reusit sa indepartez un strat de aproape 50 de centimetri de depuneri calcaroase. Eram frant de oboseala, de-abia ma mai miscam cand tarnacopul a lovit in gol. Am marit deschizatura pana m-am putut strecura, aproape culcat, intr-un fel de coridor ingust. Ma asteptam sa merg mult in pozitia asta dar dupa cativa metri culoarul a inceput sa se mareasca. Acum mergeam in picioare si priveam uimit in lungul unui tunel care avea o forma perfect dreptunghiulara. La capatul tunelului se vedea un fel de lumina verde.
Am inaintat si, in momentul in care am pasit in noul intrand am auzit, de data asta foarte aproape de mine, acelasi strigat fioros, venit parca de dincolo de timp. Am ramas fascinat de ce era in jurul meu. Ma aflam intr-o sala aproape sferica, unde peretii reflectau acea lumina verde pe care o vazusem initial. Sala avea un diametru de circa 30 de metri iar in mijloc era un fel de altar de unde, un chip cioplit dintr-un fel de cristal verde, ma privea de sub caciula de lana pe care mesterul creator i-o pusese sa-l fereasca, probabil, de frigul din pestera. M-am apropiat de altar si am pus mana pe fruntea acelui chip. Am simtit o strafulgerare in palma si, prin fata ochilor au inceput sa mi se perande imagini pe care nu le vazusem niciodata. Retraiam lupte. Eram participant pasiv la un razboi galactic, puteam vedea cum rebelii fusesera infranti si urmariti prin Univers. Apoi, dintr-o data, vedeam o planeta mica, plina de verdeata, aproape nelocuita. O planeta albastra unde ultimii supravietuitori isi gasisera scaparea. Vedeam cum, rand pe rand, acestia parasisera viata, apoi, parasisera chiar planeta si-si reocupara locul lor in Univers. Lacrimi imi curgeau fara voia mea pe obraz. Ma simteam pustiit, ca un copil ramas orfan. In momentul aceea, deasupra altarului a aparut imaginea unui barbat, a unui luptator. Privirea lui senina s-a oprit asupra mea si glasul lui a rostit cuvinte dintr-o limba pe care nu o stiam. O limba ciudata. Dar si mai ciudat era faptul ca intelegeam ceea ce imi spunea. Mie si celui a carui vointa ma purtase pana acolo. Imi spunea sa stau linistit ca nu am fost parasiti, ca ei vegheaza asupra noastra si ca ne vor lua la timpul potrivit. Nu intelegeam nimic. Nu stiam nici de ce vreau sa plec cu ei, nu stiam nici macar cine erau ei si nici cine eram eu. “ Voi sunteti copiii nostri. Ati ramas aici ca sa invatati Legea Universului. Cand veti sti sa infruntati moartea la granita ei cu viata, cand veti invata sa iubiti cu adevarat, atunci noi va vom lua acolo unde este locul vostru. Atunci noi vom reveni. Acum du-te copile si urmeaza-ti destinul. Si nu uita, noi suntem langa tine “.
Atat imi mai aduc aminte, pentru ca in secunda urmatoare am cazut la pamant. Nu stiu cat am zacut acolo. M-au trezit niste zgomote. Era fratele meu si prietenii lui care ma cautau. Cand au ajuns la mine eram plin de zgarieturi si de rani deschise pe tot corpul. Cu toate astea nu ma durea nimic. Au inceput sa tipe la mine si sa ma zguduie, sa-mi spuna ca sunt un rasfatat si un inconstient. Le-am spus doar “ Am fost acolo. Nu-i mai cautati. Cand va veni vremea, atunci ei vor reveni. “ S-a lasat o liniste mormantala. Nimeni nu a mai intrebat nimic. Nici macar unde disparuse harta cu care plecasem... Nici acum, dupa 10 ani, nu sunt convins ca ceea ce am trait s-a intamplat in realitate si nu a fost doar efectul gandurilor unui tanar de 20 de ani.

Cum am devenit Luptator al Ordinului Trinitatii

Cum am devenit Luptator al Ordinului Trinitatii

A inceput brusc, in luna octombrie a anului 1996, cand simteam ca Timpul trece pe langa mine, ca ceva se apropie si ca trebuie sa fiu pregatit pentru ceea ce va urma. Nu am stiut ce. Nici acum nu stiu si poate niciodata nu voi afla ce asteptam...
Intr-una din zile l-am sunat pe un fost coleg de sala. Simteam ca trebuie sa vorbesc cu el. Nu cu unul din prietenii mei ci cu acel coleg. I-am dat un telefon si am stabilit o zi de intalnire, sambata sau duminica, nu mai stiu exact. Stiu ca era doar o zi de sfarsit de saptamana, cand el era liber. Am mers la el acasa si am inceput povestirea. Am povestit despre noi, despre baietii veseli, diverse intamplari prin care am trecut impreuna. Stia multe despre baieti. I-am povestit tot ce credeam ca ma ajuta sa-mi explic scopul pentru care l-am cautat. I-am spus ca nu mai pot practica artele martiale pentru ca nu mai simt cum intra lovitura.

Pentru ca nu mai stiam care este scopul luptei. De ce luptam eu? Ce voiam sa demonstrez? Unde voiam sa ajung? Ce voiam sa ajung? Erau intrebari la care nu puteam raspunde. Iar starea asta de non-raspuns ma tinea pe loc. Nu faceam nimic. Absolut nimic. Nu mai aveam nici macar scopuri. Nimic afara de un strop de credinta, fara de care m-as fi pierdut cu totul. Atunci el mi-a spus ceea ce deja stiam, dar voiam sa mai aud pe cineva confirmandu-mi: Tao-urile au fost facute de luptatori care aveau o anumita structura energetica si un anumit nivel energetic. Niciodata doi oameni nu vor fi identici din punct de vedere energetic. Deci fiecare are propria sa structura energetica si propriile sale lovituri, specifice. Mai precis, fiecare luptator trebuie sa-si faca propriul Tao, care sa contina miscari ce-l definesc cel mai bine energetic.

Am plecat cu gandul asta acasa. Apoi, in urmatoarele zile am inceput sa ma gandesc tot mai mult. Cum sa fac si ce sa fac, pentru ca, de ziua mea, sa am semnul facut din argint. Am inceput sa strang argint de pe unde apucam: de la sotia mea, de la Rabi. Apoi am cautat un giuvaergiu care sa poata face ceea ce voiam eu. Am gasit destul de greu un mester care sa lucreze medalionul. Din ziua in care l-am dat la lucru (sau cateva zile mai inainte, nu mai stiu exact), am inceput pregatirea mea pentru protocolul care urma sa se desfasoare in clipa in care urma sa schimb semnul cel vechi cu unul nou.

Mai mult decat atat, seara, inainte de culcare, dupa ce ma intindeam in pat, incercam sa ma inconjor de o sfera energetica in stare sa-mi conserve energia pe durata somnului. Timp de cateva zile sfera nu a fost chiar o sfera. Avea mai mult o forma ovoidala, dupa configuratia mea fizica. Si nu avea o culoare anume. Mai ales ca lasam culorile sa se perinde, convins ca, intr-un final, ma voi opri la una anume, lucru care s-a si intamplat de altfel dupa circa 4-5 zile. Atunci, intr-o seara, haloul energetic care ma invaluia a luat culoarea verde. Si dupa alte cateva zile am reusit sa obtin si sfera pe care o doream, in clipa in care o chemam. Mai mult chiar, sfera respectiva ajunsese sa ma insoteasca permanent, oriunde mergeam. In toata aceasta perioada, de cand am dat semnul la lucru si pana l-am luat, am incercat sa-mi creez propriul meu TAO. Ideea a pornit de la necesitatea indeplinirii unui protocol in fata celor pe care ii chemam sa fie martori la transformarea mea, la trecerea mea pe o alta treapta. Am inceput sa ma gandesc la tot felul de miscari. Apoi mi-am adus aminte: “...la inceput a fost Cuvantul. “

Si am inceput sa astern pe hartie cuvintele care urmau sa fie definite de anumite miscari si care, sa reprezinte ceva, nu doar o simpla miscare. Si atunci se petrecea un lucru destul de ciudat: deveneam altul, cuvintele se asterneau pe hartie aproape fara sa ma gandesc. A urmat faza in care trebuia ca partii literare sa-i gasesc corespondente in miscarea fizica. A fost putin mai greu, pentru ca miscarile trebuiau bine alese si trebuia sa le simt. Si nu intotdeauna era asa. Chiar si acum, cand scriu aceste randuri, la aproape 1 an si jumatate, nu sunt multumit de miscari. Aproape 1/3 din miscari trebuie schimbate pentru ca nu le simt. Fiecarei propozitii, fiecarui ii corespundea o anumita miscare sau un ansamblu de miscari. Nu voi scrie acest TAO aici, pentru ca cei care vor citi acest caiet trebuie sa-si faca propriile miscari si propriile simboluri, iar TAO-ul meu este mai mult de energetizare, incarcare care poate fi folosita de ambele tabere. De aceea prefer sa nu apara aici asa ceva.

A doua parte a protocolului continea chemarea anumitor entitati pe care le rugam sa vina si sa ia parte la eveniment. In timp ce ma gandeam sa nu omit pe cineva , am lasat gandurile libere, sa porneasca inapoi in timpul care trecuse din 1990 pana in clipa de fata. Si atunci s-a mai intamplat ceva. La finalul pregatirii protocolului de chemare, cineva s-a suprapus peste mine si, cu o voce care venea de undeva de departe si era retransmisa prin mine, m-am trezit spunand cuvinte pe care nu le gandisem nicioadata si nu aveam cum sa le fi gandit:

“ de dincolo de Betha 2 chem partea ramasa in urma. O chem prin Timp si prin Spatiu. O chem din Timp si din Spatiu. Sa vina aici, in acest Timp. Sa vina aici, in acest loc. Sa vina aici, in acest corp, unde ii este locul. Rog armatele thalamice sa-l insoteasca pana aici, asa cum ne-am inteles...“

Am ramas putin mirat de aceasta chemare si nu stiam daca trebuie sa fac acest lucru. Pentru ca nu stiam ce am lasat in urma. Nu stiam daca trebuie sa readuc trecutul in viata mea si, mai ales, daca trebuie sa unesc trecutul meu cu viitorul meu.

Am incercat sa aflu ce este cu Betha 2. L-am intrebat pe Lexus, mai intai, pentru ca mi-a fost mai la indemana. Contrar asteptarilor, Lexus mi-a raspuns pe loc. Mi-a explicat ca eu vin de pe Betha 2, unde am fost imparat. Ca am purtat o serie de razboaie nimicitoare, doar de dragul razboiului. Ca pana la urma, am dus un razboi impotriva unei civilizatii paralele (si a lasat sa se inteleaga cum ca Thalamii ar fi fost acea civilizatie), razboi in urma caruia planeta a fost distrusa. Dupa distrugere, atat eu cat si ceilalti vinovati de asta, atat dintre cei pe care-i conduceam cat si dintre thalami, am fost distrusi si trimisi pe Pamant sa invatam ce este Iubirea. Mi-a mai spus ca pedeapsa a fost indulcita de faptul ca luptele duse de mine erau - intuitiv, fara sa fiu constient de acest lucru - duse impotriva unor planete ale intunericului.

Tot la vremea respectiva - dar asta se intampla dupa ce am luat oficial semnul - am simtit ca, de fiecare cand ma apropiam de Sotia mea simteam o repulsie, ceva din mine intra in garda. L-am intrebat iar pe Lexus de ce se intampla lucrul asta si mi-a spus ca ea este din neamul thalamilor.

Revenind la sfera verde de care ma inconjuram zilnic. Dupa ce am luat semnul de la mestesugar am inceput sa spun, in fiecare seara, de cate 9 ori, timp de 9 zile, , purtand semnul nou peste cel vechi, pentru a se incarca energetic si a se suprapune puste coordonatele mele. Din clipa in care l-am pus la gat, sfera verde si-a marit conturul si si-a perfectionat forma - avea aproximativ 4 metri in diametru (cand dormeam sfera inconjura toata camera in care eram) si o forma perfect rotunda. Ceea ce era mai interesant, era faptul ca, de cate ori eram in masina, ceva ma indemna sa chem sfera, pentru ca tot ceea ce intra in interiorul sau se descarca, pe moment, de toate energiile negative.

Vocea interioara care ma insotea in perioada aia - si nu era Eliszar - imi explica ca gandurile negative erau filtrate de Forta Sferei si-mi spunea ca, daca vreau, ii pot influenta mental pe toti cei care intrau in perimetrul sferei, dar ca, el personal nu-mi recomanda acest lucru, fiindca as fi fost desconsiderat de cei care ma onorasera cu prezenta lor. Forta din spatele Sferei s-a recomandat ca fiind Master, dar un Master la un nivel mai mic decat la cel la care-l cunosteam noi, insa suficient de mare sa anihileze contraloviturile eventuale care puteau fi generate de gestul meu si, in mod special, sa acopere gestul meu, lasand impresia ca, de fapt nu are loc nici un eveniment. Ei trebuiau convinsi ca viata mea si a grupului era mai mult decat normala si monotona. Nu mai trebuia sa atragem atentia asupra noastra. Ceilalti trebuiau sa ne considere adormiti pentru totdeauna si deloc in stare de pregatire si de veghe. Pentru ca ar fi reinceput atacurile si Ei nu-si mai permiteau acum niste lupte in Universul nostru, prezenta lor fiind necesara in alta parte pentru pregatirea loviturii finale, care avea sa rastoarne ordinea veche.

In noaptea de 22 noiembrie 1996, m-am intalnit cu 3 dintre baieti in Gradina Botanica. Aveam nevoie de ei din mai multe motive (in afara faptului ca ei erau prietenii mei):
-in primul rand, aveam nevoie de prezenta lui Lexus, a lui Colisz si a lui Anaximandru. Protocolul cerea ca cel putin 3 din 6 sa fie prezenti.
-apoi, aveam nevoie de prezenta lor fizica pentru ceea ce reprezenta uniunea noastra astrala

Botanica era aproape pustie. Am cautat un loc mai retras si care sa se potriveasca cu momentul care urma. Pana la urma am gasit o platforma parca anume pregatita pentru asa ceva. Acolo i-am rugat sa stea de jur imprejurul meu, dispusi in forma unui triunghi echilateral - 2 lateral si unul in fata. M-am asezat in Pan-tzo si am inceput sa spun Tatal nostru. De 9 ori. Apoi am chemat sa fie prezenti comandantii trupelor imperiale de nivel Alfa, Beta Si Gama. I-am chemat pe baietii veseli, pe toti sapte. Apoi i-am chemat pe Ei. Am facut TAO-ul de prezentare. Apoi am chemat partea ramasa in urma. Un singur lucru nu l-am facut: am uitat sa chem escorta thalamica. Mai tarziu mi s-a explicat ca Ei mi-au sters partea asta din memorie.

Dupa ce am spus ceea ce aveam de spus, au vorbit pe rand, Anaximandru, Colisz si Lexus. Fiecare si-a spus parerea. Lexus chiar mai mult. A incercat sa ma descurajeze, sa-mi spuna ca tot ceea ce fac sau voi face este inutil, pentru ca deja am fost condamnati pentru nereusita si pentru intarzierea unui plan care ne-ar speria daca am putea fi constienti de marimea sa. La un moment dat am avut impresia ca nu este Lexus. Tot ceea ce spunea era contrar principiilor noastre si partii din Logica Imperiala care ni se dezvaluise prin EI.

Dar o putere mai mare decat a mea si decat a lui Lexus ma indemna sa merg mai departe. Imi spunea ca nimic nu este mai inutil decat inactivitatea si ca ceea ce faceam eu era hotarat de forte mult deasupra nivelului de Maestru al Fortei Vitale. L-am iertat pe Lexus, chiar daca nu mi-au placut vorbele lui: “ nu iti dau nimic, pentru ca nu meriti, pentru ca nu vreau...”

In aceeasi noapte, inainte de culcare, s-a mai intamplat ceva. Am simtit prezenta partii pe care o chemasem. Sfera verde a fost inlocuita de un camp de forta aproape invizibil, de culoarea apei limpezi, iar in dreptul dantzienului a aparut un mic luptator imbracat in negru si care statea in pozitie de concentrare, respectiv in Pan-tzo. Era deosebit de calm si-mi inspira siguranta. A doua seara, apoi a treia seara, luptatorul capata dimensiuni tot mai mari pana cand a ajuns la marime normala. Fata de mine era putin mai inalt, aproximativ 1,85 m, foarte tacut, desi simteam ca tacerea era mai mult impusa. In plus, il simteam puternic. Si simteam ca am nevoie de puterea lui.

Mai mult, il simteam intr-un mod ciudat: ma simteam pe mine insumi. Eu eram si cel care simtea si cel pe care-l simteam. Ziua il simteam aproape, iar cum se insera aparea langa mine. Mergeam impreuna pe strada, dar el era mereu in garda. Intotdeauna mergea putin inaintea sau inapoia mea si facea tot felul de semne ciudate catre entitati care nu erau vizibile pentru mine si care ma asaltau. Era ceva extraordinar sa-l vad, sobru, imbracat in negru si, uneori pus pe glume. O perioada de cateva saptamani totul a fost aproape perfect. Pana cand a inceput sa-mi transmita, telepatic, ca voi fi din nou primul, ca voi triumfa iarasi, ca noi doi vom fi cei mai puternici, la fel ca altadata. In clipa in care vorbeam cu Lexus despre thalami i-am simtit ura. Am simtit o ura despre care credeam ca am reusit sa o ingrop demult, undeva, adanc de tot, atunci cand am venit aici.

Acum iubeam si uram in acelasi timp. Partea dureroasa era ca el dorea ca ura lui sa ma invadeze si pe mine. Devenise egoist si razbunator. Dorea sa se razbune pe thalami. Si de cand aflase ca Sotia mea era dintre ei incerca sa ma tina departe de ea, sa ma faca sa o urasc, fara nici un motiv. In clipa in care a inceput sa-mi spuna ca ceilalti nu conteaza, ca noi putem fi cei mai buni, dar mai ales cand a inceput sa vrea sa retraiasca momente de marire egoita, i-am atras atentia ca nu mai suntem pe Betha 2. Voia sa distruga oameni doar de dragul de a-si demonstra ca a ramas cel mai bun. Placerea luptei ii dadea fiori. Nu conta cauza pentru care lupta. Voia doar sa lupte. In cele din urma i-am atras atentia ca acest corp imi apartine si ca vom face asa cum vreau eu si nu cum vrea el. Din clipa aia a devenit mai retras, mai ascuns. A incercat sa se suprapuna peste coordonatele mele si sa obtina controlul extrasenzorial. Incerca sa se impuna din umbra. Dar, de data asta stiam ca eu sunt stapanul acestui corp si ca fara voia mea nu se poate face nimic.

Dupa un timp am convocat o adunare generala in care le-am prezentat situatia baietilor si am cerut cateva sfaturi baietilor veseli. Probabil a inteles din acea discutie ca lupta aia era pierduta pentru el. Pentru ca, la cateva zile dupa, eram stapan pe propriile mele coordonate. El disparuse in mine. Devenise una cu mine, asa cum voiam eu si urma sa ma ajute conform principiilor mele de lupta. Renuntase la eul sau personalizat pentru a deveni .

Cum am primit pentru prima data un Trimis Imperial de dincolo de Inceputuri

Cum am primit pentru prima data un Trimis Imperial de dincolo de Inceputuri


Tin minte si acum ce greu era sa ne strangem toti 7 cand eram in cantonamete in prezenta maestrului nostru...
Eram la Slanic, in anul 1991. Nu mai stiu daca era primavara sau vara. Cert este ca, unii dintre baieti fiind elevi de liceu, era in perioada unei vacante scolare. Intr-una din seri, se da alarma printre baietii veseli. In noaptea aceea urma sa vina un sol imperial. Dar nu era vorba de un sol oarecare, ci de un trimis care venea de dincolo de inceputurile tuturor Universurilor, de dincolo de Timp si Spatiu. Era vorba, dupa cum aveam sa aflam mai tarziu, de Esenta Esentei Esentei Esentei Esentei Fortei Master.

Insasi titulatura trebuia sa ne sperie, cunoscand puterea pe care o avea Insusi Master, Stapanul Universurilor si Maestrul tuturor Luptatorilor Fortei. Dupa ce s-a inserat, am mancat fiecare prin camerele noastre, apoi ne-am adunat undeva pe holul vilei - in care nu mai erau alte persoane in afara baietilor de la sala - si unde See fu avea chef de vorba. Mai erau si cativa baieti din afara grupului nostru, dar ei habar nu aveau despre ce vorbeam noi cu maestrul nostru.

Si oare ce vorbeam?! Ii chema pe baietii veseli si le cerea sa execute cate un tao din scolile de arte martiale invatate in Universuri. Imi aduc aminte de Tao-ul lui Hafial care semana enorm cu miscarile unui copac ce se pleaca sub puterea vantului fara a se dezradacina, folosind forta vantului pentru el insusi. La un moment dat, cand ora la care ni se ceruse sa fim singuri si impreuna s-a apropiat, ne-am semnalat din ochi si, sub diverse scuze, ne-am scurs, unul cate unul, catre camerele noastre, tematori totusi ca maestrul nostru se va prinde de strategie. Nu a fost asa.

Ne-am intalnit in afara vilei si am pornit, nu mai stiu daca la ideea lui Mihai sau a lui Dan, catre un varf de deal, unde s-ar fi aflat un loc mai retras si mai potrivit. Intrucat era aproape intuneric iar Slanicul avea o gramada de stradute intortocheate pe care nu le cunosteam atat de bine, in cele din urma ne-am ratacit. De data asta Lexus s-a suparat. A preluat comanda si ne-a cerut sa-l urmam, in fuga. Eram deja atacati. Se stia care este scopul nostru si incercau sa ne opreasca.

A fost prima data cand Lexus nu a luptat impotriva lor si a preferat sa-i amageasca. Le-a proiectat semne si protocoluri din care reiesea ca suntem de-ai lor. In felul acesta atacurile au incetat si nu s-a atras atentia asupra noastra. Pe intuneric am ajuns la un fel de debarcader. Am traversat in fel de podet din lemn de cativa metri lungime. Ni s-a cerut sa ne dispunem in forma de cerc. Au inceput niste atacuri cumplite. S-a ajuns pana la a veni ajutoare din cateva inferne. In clipa in care ne-au descris pregatirile pe care ei le faceau ca sa ne atace tremura carnea pe noi. Ne era putin teama, desi stiam ca suntem aparati de Ei. Rand pe rand, atacurile erau respinse. Dar pe masura ce un atac era respins, mai multe trupe se adunau. Pe portile Infernelor ieseau armate comandate de insisi conducatorii acelui infern. Atmosfera devenea aproape neincapatoare...

La un moment dat Lexus a inceput initierea protocolului pentru primirea Trimisului. Le-a cerut tuturor entitatilor aflate pe drumul pe care urma sa vina Solul sa plece. Unii i-au respectat dorinta. Altii nu. Iar altii atacau furibunzi, pentru ca aflasera cine eram si ce urma sa se intample. Atunci Lexus s-a maniat si s-a recomandat cu imaginea sa de Maestru al Fortei. Le-a dat un ultimatum inainte de a-i distruge. Dupa cateva secunde de asteptare i-a atacat de la un nivel la care rebelii nu se puteau apara. A distrus tot, buni sau rai. Tot ce statea in Calea Celui Trimis. Nimeni nu a mai avut voie sa scoata un sunet.

Dupa un moment de tacere, am simtit ca o apasare. Trimisului i se pusesera la dispozitie coordonatele lui Lexus si cele ale lui Hafial. De aceea am fost foarte mirati cand, la intrebarea lui Lexus de intampinare, Colisz a ridicat capul si a privit in toate partile, inclusiv in sus si in jos.

“Nu am mai fost de mult prin locurile astea. De dinainte de a exista aceasta planeta. Este destul de frumos la voi “.
Apoi le-a cerut baietilor, conform protocolului, sa se prezinte si sa ne prezinte si pe noi. A fost prima data cand am simtit la limita maxima controlul extrasenzorial exercitat de Eliszar peste vointa mea. Capul mi se plecase in piept si, oricat am incercat eu sa-l ridic nu am reusit decat in clipa in care trimisul ne-a permis lucrul acesta.

A inceput sa vorbeasca pe rand cu fiecare. Bineinteles, pe Lexus il cunostea cel mai bine. I-a intrebat pe rand ce au de facut si daca au nevoie de ceva. Nimeni nu a intrat in amanunte referitor la ce ar avea nevoie fiecare, desi nu o duceau chiar pe roze. Noi nici nu indrazneam sa deschidem gura si sa-i raspundem, cand ne-a venit randul. Maretia sa aproape ca ne strivea. Nu a stat mult. La plecare ne-a dat sfaturi si noua si baietilor nostri veseli. Si a mai facut un lucru care ne-a lasat perplexi.

“Si acum va vorbesc voua (infernurilor). Sa va faceti datoria ca si pana acum!“.

Dupa care a plecat mai departe, inspectand alte grupari de din alte Universuri.

Bonz